Nu se află pe agendă, spune atât cancelara Germaniei cât şi preşedintele Egiptului, după discuţiile avute. Cel puţin nu încă. Astfel, dispare cel mai controversat subiect, dar nu şi dilema.

Politica externă nu funcţionează după regula: mergi undeva, ajungi la o înţelegere şi pleci. Chiar dacă există preşedinţi cărora le place să creadă acest lucru, sau să-l facă, cel egiptean nu se încadrează printre ei. Preşedintele şi guvernul egiptean au mari probleme: economia ţării este într-o stare precară, o treime din populaţie trăieşte sub limita sărăciei iar nemulţumirea creşte. Dar Egiptul este văzut în continuare ca un pol de stabilitate în regiune şi Al-Sisi ştie că nu numai cancelara Germaniei sau premierul Israelului sau preşedintele Rusiei, ci întreaga regiune, de fapt întreaga lume ar face câte ceva ca lucrurile să rămână aşa.

Sprijin şi prevenţie

Câte ceva, dar să sperăm că nu totul. Este clar că refugiaţii şi alţi imigranţi trăiesc în Egipt în condiţii care ar putea fi îmbunătăţite. La fel de clar este că ar trebui să se pună capăt sau măcar frână business-ului traficanţilor de oameni şi al călăuzelor. Readmisia egiptenilor cărora li s-a refuzat cererea de azil sună bine. Crearea posibilităţilor legale de migraţie către Europa – minunat. Ajutoarele financiare pentru crearea locurilor de muncă – probabil unul dintre cele mai eficiente instrumente împotriva principalului motiv al emigrării. Toate acestea, dacă se pun în aplicare, sună a metode preventive viabile. Puţini egipteni şi-ar părăsi ţara pentru a veni în Europa. Și poate că rămâne aşa.

Decizie şi plată

Întrebarea este, cât de mare ar trebui să fie preţul. Să sprijini un stat poliţienesc, un preşedinte autocrat şi o economie clientelară, pentru că sistemul promite stabilitate? Cât valorează păstrarea haosului libian în anumite limite, astfel încât să nu se extindă în tot nordul Africii? Cât de mult, astfel încât Rusia şi China să nu preia influenţa în regiune? Cât de mult, astfel încât în Egiptul să construiască lagăre pentru migranţi – nu acum, dar poate mai târziu – astfel încât aceştia să nu vină către Europa? Din experienţă, ştim că înţelepciunea reprezintă un principiu de supravieţuire pentru omenire.

Africa de Nord are câteva experienţe personalizate în acest sens, cum ar fi, de pildă, Mubarak în Egipt. Sau Gaddafi în Libia. Sau Ben Ali în Tunisia. Europa are în urmă, în jurul anului 1840, o serie de experienţe revoluţionare: a durat uneori decenii, dar până la urmă transformarea democratică nu a putut fi oprită. Alegerea experienţei corecte şi apoi aplicarea ei ar fi regula de bază a politicii (externe).

O societate civilă dezvoltată are o însemnătate majoră pentru dezvoltare şi pentru lupta împotriva terorismului, a declarat cancelara Germaniei la Cairo. Un sfat bun. În ciuda tuturor experienţelor – deocamdată, în situaţia actuală, nu avem mai mult.

اترك تعليقًا