Străduţe înguste, case dărăpănate sau fără tencuială, vechituri depozitate la întâmplare, copii desculţi alergând prin praf, rezervoare cu apă pe fiecare locuinţă, picturi murale de mari dimensiuni ale unor tineri ucişi sau arestaţi – sunt primele lucruri care frapează în tabăra pentru refugiaţi Dehesha, cea mai mare din teritoriile palestiniene din afara districtului Nablus şi care găzduieşte pe o suprafaţă de circa 500 kmp în jur de 13.000 de persoane.
Pentru oamenii care locuiesc aici de două sau chiar trei generaţii este însă doar partea vizibilă a unei poveşti care nu de puţine ori conţine în profunzime lacrimi şi disperare, deşi celor de aici le place să se considere „un singur trup” şi pun mare preţ pe solidaritate.
Tabăra pentru refugiaţi Dehesha de la marginea oraşului Betleem a fost înfiinţată în 1949 pentru a servi drept adăpost temporar pentru 3.400 de palestinieni care au părăsit 45 de sate de la vest de Ierusalim şi Hebron în timpul războiului arabo-israelian din anul precedent. Acum, numele celor 45 de sate sunt scrise în arabă pe un perete al centrului cultural Ibdaa, care se află la intrarea în tabăra de refugiaţi Dehesha.
Hamza Daghash, un asistent social în vârstă de 28 de ani care reprezintă în familia sa a treia generaţie la Dehesha, ne-a povestit câte ceva despre istoricul taberei de refugiaţi şi ne-a însoţit într-un tur în incinta în care lesne te poţi rătăci. Dovadă stau şi înscrisurile cu spray roşu pe care le lasă pe pereţi militarii israelieni care efectuează raiduri în interiorul taberei pentru a nu se rătăci în labirintul de străduţe extrem de înguste.
„Aici au scris Strada Furculiţei”, ne povesteşte Hamza, arătându-ne unul dintre înscrisurile lor lăsate pe un zid. „Chiar ieri seară (marţi — n.r) au fost aici să aresteze pe cineva”, a adăugat el, vorbind despre o trăsătură aproape cotidiană a vieţii în tabăra de refugiaţi, deşi aceasta se situează în aşa-zisă zonă A, care în baza Acordului de la Oslo ar trebui să se afle exclusiv sub controlul forţelor de securitate palestiniene.
Totuşi, lucrurile se prezintă mult mai bine decât odinioară. Într-un loc din tabără se află încă un modul de tipul celor aduse de Agenţia ONU pentru ajutorarea palestinienilor din Orientul Mijlociu (UNRWA) la sfârşitul anilor ’50 pentru a-i muta pe refugiaţi din corturile în care au petrecut mai mulţi ani. Relicva din beton şi oţel pare menită să le amintească celor mai tineri cum au trăit părinţii sau bunicii lor în module de trei metri pe trei, încălzindu-se iarna cu sobe cu kerosen.
Între timp, oamenii au început să-şi construiască case singuri, iar din 1975 au şi electricitate. În teorie acum întreaga tabără este conectată la apă şi electricitate, dar pe acoperişul fiecărei casă poţi vedea câteva rezervoare mari şi negre pentru depozitarea apei, întrucât se întâmplă frecvent ca furnizarea apei să fie întreruptă.
Deşi aspectul de mahala este predominant, în special din cauza străduţelor foarte înguste şi a caselor dărăpănate sau fără tencuială, dar şi a vechiturilor depozitate în orice spaţiu gol, oamenii îşi permit acum să-şi construiască singuri case cu mai multe etaje, chiar dacă apoi nu le mai finisează la exterior.
Dacă ai toate materialele de construcţie, o casă se poate construi într-o săptămână, ne asigură Hamza, care trăieşte şi el în tabără. Deşi rata şomajului în tabăra de refugiaţi Dehesha este de 25%, Hamza Daghash spune că 75% dintre oamenii de aici au măcar studii medii. În prezent, spune el, salariile pe care le primesc aici oscilează, în medie, între un minim de 1.435 de shekeli şi un maxim de 3.500 de shekeli (1 dolar = 3,8 shekeli).
În jur de 60% dintre locatarii taberei sunt adolescenţi, spune Hamza, afirmaţie întărită de numărul mare de copii care aleargă pe străduţe, de multe ori desculţi şi îmbrăcaţi sumar.
Acum în tabără există patru şcoli, două de fete şi două de băieţi, iar refugiaţii au acces la îngrijire medicală într-o clinică în care lucrează doi medici, iar lucrurile par a sta mult mai bine decât în trecut. Totuşi, impresionantele picturi murale de mari dimensiuni de pe pereţii unora dintre case, în care sunt prezentaţi tineri ucişi sau arestaţi de armata israeliană, arată că aceşti oameni au nevoie de mai mult decât de un minim de confort material pentru a aspira la o viaţă normală.
Su’ad Al-Juaidi este una dintre mamele care şi-a văzut fiul arestat din cauza faptului că a aruncat cu pietre în soldaţii israelieni în urmă cu patru luni şi de atunci l-a văzut o singură dată, timp de 45 de minute. Femeia spune că fiul ei a fost arestat pentru că este „împotriva terorismului, colonizării şi ocupaţiei”.
Fiul ei Saleh a mai avut o condamnare de trei ani la închisoare din acelaşi motiv, iar acum este în detenţie administrativă, un tip de privare de libertate care nu presupune pronunţarea unei condamnări.
Su’ad Al-Juaidi trăieşte într-o casă nu tocmai modestă, împreună cu soţul ei şi cu cei patru copii care mai locuiesc cu familia, şi de altfel nu de probleme materiale se plânge ea, deşi traiul în tabăra de refugiaţi nu este uşor.
Cel mai mare dintre băieţii care locuieşte în continuare cu familia a fost şi el arestat pentru că a aruncat cu pietre în militarii israelieni când avea 19 ani şi a fost închis timp de două săptămâni. Atunci susţine că a fost legat şi bătut timp de 18 ore la rând, dar că asta nu-l va face să dea înapoi când va simţi că trebuie să ridice din nou piatra. Între timp s-a reapucat de studii şi munceşte în construcţii, dar pare mândru de trecutul lui de protestatar.
Atitudinea lui pare firească într-o casă în care un portret al lui Yasser Arafat mare cât peretele domneşte în living, alături de portretele lui Saleh, fiul arestat de patru luni. În mod evident, ca toate familiile palestiniene, şi aceasta consideră o nedreptate faptul că tinerii sunt arestaţi pentru că au aruncat cu pietre asupra soldaţilor israelieni şi susţine că a avut de suferit din cauza acestui lucru.
Soţul lui Su’ad, un taximetrist care avea permis să lucreze în Ierusalim, nu a mai fost primit în oraş după ce fiul său a fost arestat, iar în prezent munceşte doar în Betleem.
„Foarte des militarii israelieni intră în tabără şi trag cu gaze lacrimogene şi cu gloanţe de cauciuc. Se întâmplă cam de trei ori pe săptămână, iar ieri (n. r. — marţi), la ora 22.00, a fost ultima dată „, ne-a povestit femeia.
În ciuda faptului că trece prin destule greutăţi, Su’ad Al-Juaidi nu se plânge din cauza traiului într-o tabără de refugiaţi. „Oamenii care trăiesc aici sunt ca un singur trup, au unitate. Dar suferă din cauza ocupaţiei”, a mai afirmat ea.
Într-o comunitate de 13.000 de persoane lipsită de orice forţe locale de ordine, atuul care pare să îi ajute cel mai mult pe oameni să facă faţă problemelor cu care se confruntă este solidaritatea. Asta şi faptul că au ajuns să perceapă — de voie, de nevoie — adăpostul temporar pentru bunicii lor refugiaţi ca pe o casă, poate singura pe care o vor avea vreodată.
„Ce să fac în afară? Unde să mă duc?”, întreabă Hamza, când te interesezi dacă are de gând să părăsească tabăra într-o bună zi. „Dacă nu am plecat când am terminat universitatea, nu cred că o voi mai face acum”, a mai spus asistentul social în vârstă de 28 de ani.
Sursa: agerpres.ro
